Pragmata Review (PS5): copiii divorţului vor fi fericiţi

Mi se pare că în ultimii ani există o tendinţă în lumea jocurilor de a ne da sidekicks. De a simula cum e să fii părinte. De la Paimon în Genshin Impact, la bebeluşul din Death Stranding şi acum şi roboţelul Diana în Pragmata. Să mai zic că şi în lumea filmului avem un Predator care cara jumătate de domnişoara Android în spate, iar în Last of Us, serial şi joc accentul pică tot pe tatăl surogat. E lesne de înţeles de ce: creatorii de jocuri sunt fie copii ai divorţului sau chiar ei tati surogat pentru fiice, ori adoptive, ori din căsătorii trecute. Vorba ceea, “write what you know”. Fie că vei crea un joc ca fiica sau ca tată, vei include o parte din tine în el. Şi asta se simte în Pragmata. 

Poveste:

Pragmata e în dezvoltare de ceva vreme, trebuia să fie gata încă din 2022 sau 2023, dar iată-l aici. Spune povestea lui Hugh, un soldat de pe Lună, în costum spaţial avansat, care are parte de incidente teribile în colonia să lunară, Eden. Acolo AI-ul Idus e la putere şi o ia razna. Ca atare colegii lui Hugh mor, iar roboţii se întorc împotriva să. Hugh o ia sub aripa sa pe Diana, o “pragmata”, un bio Android care poate manipula tehnologia. 

În ciuda fluxului imens de date care circulă prin Diana, ea rămâne curioasă şi naivă, aidoma unui copil de 8-10 ani, pe care îl imită. Hugh încearcă să supravieţuiască şi să o scoată pe Diana din această colonie. Iniţial e precaut cu privire la ea, o foloseşte ca o unealtă de hacking, ulterior prinde drag de ea, inevitabil aş spune. Diana ajunge să afle ce este o plajă, un oraş ca New York-ul şi începe să tânjească după Pământ.

Apoi avem şi minereul Lunum, din care corporaţia Delphi a dezvoltat Lunafilament. E un soi de material miraculos care poate replică orice obiect sau chiar fiinţa, scoase la imprimantă 3D. Chiar Diana e creată din aşa ceva. Există şi o variantă coruptă a acestui material, dar o să aflaţi mai multe în joc. 

Gameplay:

Iniţial eşti tentat să iei în răspăr jocul şi să îl cataloghezi ca o “arcade-ificare” a jocurilor de acţiune, cu acel elemente de mini game şi puzzle. Evident, mă refer la hacking. De fapt el adauga o tensiune şi urgenţă bătăliilor, care altfel ar fi fost terne. Hugh trage cu vreo 10-15 arme în roboţi, viermi mecanici, scorpioni uriaşi metalici şi alte traznai, în vreme ce în cârcă să Diana se ocupă de hacking.

Practic navighezi cu butoanele de acţiune de pe controller într-un soi de mic labirint plin de simboluri. Cauţi “noduri” care fie fac inamicii să se atace între ei, să se supraîncălzească, să lase să cadă arme sau doar să deschidă o vulnerabilitate. În general, aidoma lui Horizon Zero Dawn, va străluci zona vulnerabilă a inamicului. Luptele cu coloşii de metal sunt aş zice similare cu cele din Horizon, doar ca hacking-ul le grăbeşte finalul. 

Avem şi elemente de puzzle şi platforming, precum alinierea unor simboluri pentru a deschide uşi şi ţopăitul pe platforme aflate la mare distanţe în vreme ce un vierme metalic scormoneşte sub noi. Activăm mine şi senzori, drone şi turete şi uneori le putem trece de partea noastră.

Jocul aş spune că exagerează cu abilităţile şi micro abilităţile. Le ai atât pe cele asociate hacking-ului, cât şi unele asociate gameplay-ului, precum HP extra, viteza de vindecare cu kit-ul de healing şi toate trebuie asociate costumului tău înainte să pleci în misiune. Ai save point-uri care te duc înapoi la baza să te refaci şi un jetpack cu combustibil limitat cu care poţi pluti între platforme.

Între misiuni există un hub central unde te reculegi cu Diana, socializaţi, îi dai jucării, baloane, un glob pământesc. Şi unde poţi face misiuni de simulare contra timp pentru a primi nişte perks. 

Era să uit! Diana poate scana mediul din jur, cu un soi de Spider-Sense, care găseşte obiecte, arme, soluţii de puzzle-uri. Cat despre arme, îmi place enorm ce am primit aici. Parcă e un throwback spre Unreal Tournament. Avem arme cu raze laser, aruncătoare de grenade, generatoare de scuturi şi decoys, arme cu perioadă lungă de încărcare şi proiectil care penetrează, pistoale şi mitraliere cu recul mare, Statis Net care paralizează inamicul. 

Coloana Sonoră:

Muzica a fost compusă de Yasumasa Kitagawa (cunoscut pentru munca sa la seria The Great Ace Attorney), sub direcția audio a lui Hirokazu Nishida de la Capcom. Kitagawa a creat un peisaj sonor care variază de la piese de pian introspective la ritmuri electronice alerte. Pe mine m-a atins pianul sensibil din meniu, minimalismul şi senzaţia de singurătate care mi-a amintit de filmul Moon cu Sam Rockwell. 

În timpul luptelor trecem la un stil de muzică electronică combinat cu elemente orchestrale, ce aduce cu Nier: Automată, sau cu Final Fantasy, doar că mai electronic. Ce am apreciat ENORM e cum se schimbă modul în care percepem sunetele când ieşim pe Lună, de la trasul de gloanţe, la paşii ce ating solul lunar. La fl ceum se schimbă şi gravitaţia. 

Concluzii: 

La final de zi mi se pare că jocul e mai puţin Metal Gear Revengeance decât mi se părea în demo şi mai mult un Horizon Zero Dawn mult simplificat. E un test de paternitate şi d reflex pentru hacking, dar şi pur şi simplu “a fun râde” pe Lună, între roboţi, drone, viermi, scorpioni. Am auzit că se plânge lumea că jocul e prea scurt şi că roboţii sunt repetitivi şi nu au design prea original. Nu am resimţit asta, poţi stoarce lejer şi 15-20 ore din joc, iar roboţii fiind lucraţi şi polishati la extrem. E drept, nivelurile nu sunt foarte rejucabile, dar peisajele lunare merită savurate şi a doua oară. 

Pragmata e ceea ce aş descrie drept primul joc hit pe anul ăsta şi l-aş vedea primind şi un sequel. Eu îl recomand mai ales celor care ştiu să aprecieze un SF bun şi o chimie bună între personaje, tata şi fiica surogat.

Avem si technical review pe PC AICI