Destiny are un loc special în inima mea, pentru că este jocul cu care mi-am cumpărat consola PlayStation 4. Ca atare nu puteam să dau skip succesorului său, mai ales că de această dată vine şi cu o poveste cu ceva mai multă carne pe scheletul său sci-fi. Avem actori vocali de marcă, o coloană sonoră adecvată şi un level design foarte variat, ce face explorarea planetelor savuroasa.

Povestea te loveşte la corason din prima oră, după ce rămâi fără puteri. Am avut momente în Destiny 2 când mă gândeam, “hey scena asta ar merge într-un Alien sau în DOOM”, sau momente de dezolare şi deznădejde care m-au dus cu gândul la Horizon Zero Dawn. Acel moment când rămâi fără light şi fără Ghost şi trebuie să te descurci cu o singură viaţă şi arme slabe, urmând un vultur pe Pământul părăsit e genial. O plimbare pe văile înzăpezite, cu vântul prin armura spartă, scăpat de upgrade-uri tehnologice şi în acelaşi timp revenind la eul embrionic de la început a fost o adevărată experienta deosebită.

Atât de vulnerabil şi de frumos… Şi acesta e doar începutul. De aici încolo treci la o vânătoare de acoliţi, împărţiţi în toată galaxia. Am ajuns pe Titan, luna lui Saturn, pe Io, luna a lui Jupiter, dar şi pe Nessus, planeta centaur. Hubul interacţiunii cu personaje şi locul unde se adună gamerii la shopping şi primit misiuni este The Fărm, în European Dead Zone.

Acest FPS este un festin vizual, de la designul personajelor, la efectele armelor. Varietatea e fantastică şi culmea e că fix răufăcătorii principali au cam fost neglijaţi. Ghaul şi red legion sunt un soi de porci şi hipopotami cu armuri. Vex sunt creaturi tehnologizate, un fel de statui egiptene robotizate, în vreme ce The Taken sunt un soi de spirite care mă duc cu gândul la Abe’s Oddissey cumva.

Fiecare clasă de personaje are propriile vulnerabilităţi, un set de boşi criminali şi atacuri enervante în valuri. Acesta ar fi unul dintre trademarkurile Destiny 2, secvenţele în care trebuie să te baţi cu un boss, care e precedat sau însoţit de o armată uriaşă de minioni. Simt nevoia să subliniez că povestea acestui joc nu e rea deloc, în ideea unei populaţii inamice numite Cabal, care e setată pe recoltarea energiei sferei Traveller. Aceasta a oferit Pământului energia să o bună perioadă de timp.

Pe parcurs aflăm că există posibilitatea ca Soarele nostru să fie distrus, iar lumina lui Traveller coruptă. Şi am amintit de poveste fix pentru că personajele m-au cucerit. Pe două le-am recunoscut după voce, Ikora împrumutând glasul Jessicăi Pearson din serialul suits, în vreme ce Comandantul Zavala are vocea bossului din Frânge. Pe mine m-a cucerit Ghost-ul personajului principal, cu o combinaţie de umor, maturitate şi tristeţe care completează scheletul mut şi impersonal al personajului central cu care jucăm.

Cayde-6 a fost un alt personaj carismatic, care vine la pachet cu genială Failsafe, un AI feminin pus pe glume, nevroze şi cu sadism în replici. E prima oară când aud o prezenţă feminină atât de amuzantă în orice joc jucat de mine pe PlayStation. Serios, aş putea să o ascult pe Failsafe vorbind ani întregi şi nu m-aş plictisi. Şi pentru că nu putem neglija tocmai gameplayul, trebuie spus că Destiny 2 dozează bine secvenţele de acţiune frenetică, cu cele de explorare şi de ucidere cu cap a inamicilor.

Uneori te vei bate cu armate întregi pe teren deschis, alteori eşti doar tu, o sursă de iluminare care pâlpâie şi o peşteră îngustă, cu o senzaţie de groaza provocată de ouăle unor creaturi ce mă duc cu gândul la Lost Planet. Jocul e doldora de misiuni secundare, pe bază de găsire de artefacte, uciderea unor inamici de mare calibru sau comisioane de făcut pentru diferiţi eroi. Acum mediul contează mai mult, pentru că avem râuri de energie slash acid şi puzzle-uri environmental de luat în calcul, pereţi transparenţi şi iluzii optice.

După ce am admirat şi explorat planetele inevitabil ne-am caftit cu boşi cât casa, sau cu o tureta mov super enervantă, însoţită de valuri de zombalai urlători. Cine vrea multiplayer trebuie să ştie că acum primim un soi de Overwatch light, în lupte 4 versus 4 şi fără nebuneli cu baze, tancuri şi alte vehicule. Avem şi misiuni cooperative de tip Strike, în care ne alăturăm forţele cu alţi Guardians şi ne luptăm cu valuri de inamici, plus un mega boss la final.

Avem şi challenge-uri în joc, cu obiective de realizat în timp limită, precum sabotarea unui mecanism alien sau recuperarea unui artefact. Multiplayerul core totuşi se întâmplă pe Crucible, acolo unde putem juca în modurile Quick Play sau Competitive. Aici putem alterna între Deathmatch şi Control (King of the Hill practic). Matchmakingul nu e chiar ideal dacă eşti noob, pentru că te vor masacra gameri de level 20 imediat, cu armuri solide.

Countdown e un mod haios de joc, alternând rolurile echipelor care protejează o bombă sau încearcă să o dezactiveze în mod frenetic. Mai avem şi un mod de joc cu vieţi limitate la număr şi dacă totul vi se pare uşor staţi să ajungeţi la Leviathan şi la Raids. Aici Bungie a dat lovitura cu acţiune îmbinată cu puzzle-uri, cam grele totuşi având în vedere că ai mintea ocupată cu supravieţuirea când te fugăreşte o hidră steroidata şi tehnologizata.

Mă fascinează armele acestui joc şi m-am surprins admirând un scuipător de foc gen World War 2, pentru a savura apoi câteva pistoale energetice care fac praf un Vex imediat. Energy weapon-urile au fost sfinte pentru eliminarea scuturilor şi barierelor mini boşilor, iar satisfacţia de a umbla cu sniperuri şi rachete a trecut rapid, când am găsit primele SMG-uri cu energie sau am dat-o în diverse cu săbii şi lănci. Armele pot primi şi mods apropo.

Destiny 2 este un vârtej de arme superbe, o lecţie de level design şi design de personaje, îmbinate cu o poveste bunicică. Poţi fi tentat să iei în râs povestea sau să o ignori când eşti aruncat în universul open world, dar saltul între planete şi munca din greu pentru a ajunge la fiecare personaj te va face ceva mai atent la ce au de spus Ikora sau Cayde 6.

Destiny 2 are marele atuu că te face să îţi clăteşti mintea cu endorfinele şi oxitocina colaborării cu fiinţe umane reale, în modul cooperativ şi nu să te intoxici cu veninul unui multiplayer competitiv eşuat. Şi pentru asta Bungie merită felicitata, pentru că a mai eliminat toxicitatea din gaming. Atenţie mare la timpul pe care îl mănâncă această operă, pentru că riscaţi să vă prindă Crăciunul blocaţi la Leviathan.

Destiny 2 e un joc de nota 8.6 şi deşi nu are o poveste super profundă, o campanie chiar lungă sau un protagonist care să deschidă gura, câştiga prin design, arme, jocul competitiv şi şi pur şi simplu divertisment de şerif intergalactic.

Destiny 2 Review (PS4): upgrade de clasa faţă de primul Destiny, multiplayer mai moale, personaje încântătoare

One thought on “Destiny 2 Review (PS4): upgrade de clasa faţă de primul Destiny, multiplayer mai moale, personaje încântătoare

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.