Assasin’s Creed Valhalla: Wrath of the Druids: am fost în Irlanda şi mi-a plăcut
Am cam fost cu buză umflată zilele astea că nu am putut juca Resident Evil Village (lipsa de timp, de PS5 etc), dar am avut propria mea aventura horror. A fost una pe bază de druizi, boss battle cu Pucca şi apoi răsplata: o poetessa roșcată irlandeză s-a îmbăiat alături de vikingul Eivor în cascadă. E vorba despre Wrath of the Druids, cel mai nou expansion Assassin’s Creed Valhalla, pe care l-am încercat în ultima săptămână.
Acţiunea se mută din Anglia în Irlanda de această dată, iar acesta este primul mare DLC primit de jocul lansat asta toamna. Acest DLC costa în jur de 25 de dolari/euro şi oferă cam 13 ore de gameplay, care se adaugă peste cele 60-80, pe care le oferă Valhalla în original. Iata impresiile mele:
Poveste
Vikingul Eivor ajunge în Irlanda cu a sa corabie, după ce sparge o blocadă navală şi apoi începe să îşi ajute vărul îndepărtat Barid, care s-a trezit regisor asupra oraşului port Dublin. Îi este supus regelui cel mare al Irlandei, Flann, proaspăt uns. Personal nici unul nu mi se pare un rege bun, Barid e prea moale, iar Flann prea nepriceput şi lipsit de încredere. În vreme ce Flann aduna ostile să se bată cu nordul Irlandei, cu Ulsterul, o sectă de druizi subminează puterea sa, ba chiar întreaga societate irlandeză cu atacuri “teroriste” le-aş zice, ritualuri dubioase, jupuiri şi creaturi Pucca.
Ce urmează e o serie de lichidări de druizi, jefuiri de biserici şi formarea de alianţe. Vizităm regiunile Dublin, Meath, Connacht şi Ulster şi ne creăm tot soiul de centre de negoţ din cetăţi pe care le ocupăm. Trecem din mlaştini în putrefacţie, pe ţărmul mării unde zace un viking care se roagă de tine să îl omori, ocupăm un castel prin forţa şi uneori ne ocupăm şi de comerţ alături de Azar. Avem şi un flirt cu Ciara, o poetesă şi fosta druidă, roşcovană şi cu temperament iniţial înfocat şi o pasiune pentru vin, dar care se cizelează după ce umblă cu Eivor.
Gameplay
Jocul nu se schimbă fundamental faţă de AC Valhalla. În continuare se simte că un soi de Witcher, doar că inamicii sunt ceva mai supranaturali decât în Valhalla cel de bază. Se bazează pe otrava, mistreţi turbaţi, creaturi pe jumătate lup că Pucca, iluzii optice şi atacuri mişeleşti. Evident mă refer la druizi. Aşa cum am tot zis, de câţiva ani încoace Assassin’s Creed e mai mult despre lupte corp la corp cu combo-uri şi atacuri speciale, decât despre stealth şi asasinare.
Evident, încă poţi juca aşa, dar de la un nivel încolo eşti tentat să foloseşti zecile de abilităţi deblocate.
Poţi călători pe cal, prin fast travel sau corabie. Problema e ca pe PS4 al meu durează o vecie fast travel, în vreme ce fiecare dialog e precedat de o fereastră de încărcare. Am găsit şi buguri, mai ales în momentul când am jefuit mănăstirea de pe o insulă şi un călugăr alerga prin podea. Nu mai zic de câte ori a intrat părul Ciarei prin armura sau hainele sale sau calul a trecut prin vegetaţie.
Primim extra abilităţi de deblocat şi puncte de cheltuit pentru a ne creşte Power-ul. Poţi alege să te lupţi cu pumnalul, cu toporişca, cu sabia sau cu arcul cu săgeţi. Poţi chema un lup să te ajute, să tragi cu săgeţi explozive şi să faci kill-uri spectaculoase la ultima lovitură. Unele sunt şocant de gory, că la MK 11 şi vei zdrobii cranii că pe un pepene, sub talpa ta, dar na, asta e viaţa de viking.
Pe druizii şefi din secta Children of Danu îi vei elimina cum ai făcut cu fraţii părintelui din Far Cry 5. Toată mecanica asta a tot fost adoptată de Ubisoft şi alte companii decand a apărut Shadow of Mordor, cu sistemul său de bossuleti.
Lista tip “hit list” de aici e ceva mai scurtă, dar fiecare personaj are propria poveste şi trebuie căutat prin indicii şi acel mod “detectiv” a personajului tău. Ce au druizii în comun e zona otrăvită în care locuiesc, care tot provoacă halucinaţii.
Printre noile abilități se număra Irish Wolfhound, dar şi Smoke Arrow, dar nu adu ceva chiar total nou în experienţa.
Avem şi noi armuri de găsit, noi arme, dar şi noi provocări. Poţi extinde gameplayul dincolo de 10-13 ore, chiar la 30 de ore, dacă faci toate side questurile, dar majoritatea sunt repetitive. Sunt interesante cele prin care upgradezi comercial Dublinul şi tot soiul de cetăţui, dar la un moment dat vei prefera să rămâi ataşat poveştii principale şi atât.
Grafică şi Sunet
Am jucat jocul pe un PS4 şi sunt ultimul om care ar trebui să vorbească despre grafică. De ce? Deoarece tocmai am cumpărat un TV 4K Sony Bravia 9096 şi vin de la un TV FHD, deci am ochii mari şi uimiţi ai omului care se minunează la orice acum. Cert e că momentul când am luat cu asalt mănăstirea cu un raid pornit cu băieţii mei a fost maiestuos. Irlanda cea verde fură privirea, îmi plac şi zonele mlăştinoase şi hrubele druizilor. Ubisoft a creat o Anglie credibilă şi acum şi o Irlandă cu câmpii ca smaraldul la fel de plăcută.
Te poţi pierde pe râuri nesfârşite pe ploaie şi ceaţă sau să stai într-o mare de flori mov, doar tu şi calul tău şi să meditezi la nemurire.
La acustica zic că mi-au plăcut actorii vocali, pentru Barid, Flann şi Ciara şi îmi place arc-ul poveştii Ciarei. Am vărsat şi o lacrimă în scena încoronării regelui, când a început să cânte, iar coloana sonoră rămâne excelent dacă eşti pasionată de serialul “Vikings” sau “The Last Kingdom”.
Concluzii
După cele 90 de ore din AC Valhalla, nu aş fi crezut că mai încap încă vreo 10, dar iată că au încăput şi le-am savurat. Mi-am amintit de druizii din serialul Britannia, doar că aici îi avem într-o variantă mai horror, mai întunecată, mai upgradata şi plină de intrigi şi politică. Am apreciat personajul Ciara foarte mult, atmosfera şi peisajele Irlandei, dar ca gameplay jocul a rămas cam la fel. Nu că mă aşteptam la schimbări, deci nu mă declar dezamăgit. Buguri încă există, dar mai degrabă unele mici şi comice, decât unele game breaking.
Wrath of the Druids merită încercat doar pentru poveste şi dacă ai fost în Irlanda şi vrei să vezi cum arată şi acum sute de ani.
