Recenzie film: Am văzut Until Dawn, „Ziua Cârtiței” în variantă limbo horror cu villains
Dacă ar fi să compar filmul Until Dawn cu un joc video, ar fi culmea, nu Until Dawn, ci mai degrabă Dead by Daylight. De altfel, cei 5 protagoniști cam asta fac: fug de un criminal și încearcă să supraviețuiască.
Until Dawn e jocul hit de pe PlayStation 4 (a primit si remake pe PS5), de acum un deceniu sau așa, când Rami Malek era mai ușor de obținut ca actor într-o producție, fie ea joc sau film. În filmul Until Dawn nu apare, probabil din cauza salariului mai mare. Apare în stil Peter Stormare, astronautul din Armageddon, diavolul din Constantine și zeul balcanic din American Gods.
Îl găsim în rolul de psihiatru malefic, care îi chinuie pe cei 5 adolescenți pierduți în pădure.
Poveste:
Singura conexiune cu jocul Until Dawn e setting-ul și anume vila în care se petrece acțiunea, plus biroul psihologului. Poate și 1-2 criminali. În principiu, 5 tineri ajung în pădure, într-un soi de luminiș, după o furtună de pomină, și acolo, în ochiul furtunii, dau de o casă părăsită. Sunt prinși acolo de un soi de mecanism pe bază de clepsidră care le dă „până în zori” timp să supraviețuiască.
Fiecare seară aduce alt criminal, altă tortură, alt mod de a muri. E un limbo fără Charon să te ducă peste Styx, aș zice. E și imprevizibil, fiecare noapte aducând altă năpastă.
Actorie:
Știam zero dintre actorii prezenți pe ecran, în afară de Stormare, evident. El este clasicul doctor creepy de la ospiciu, amenințător și cu niște cuvinte sacadate, plus eternul accent nordic, care cumva a devenit est-european de la o vreme. Max este băiatul inocent din gașcă, jucat de Michael Cimino, un ingenuu bunicel, dar ușor de uitat. Preferata mea a fost Clover, jucată de Ella Rubin, al cărei travaliu a fost cel mai bine simțit de mine. Chinul ei, zbaterile și motivele personale au răzbătut cel mai bine până la mine.
Blemont Cameli este pretty boy-ul grupului, Abe, care spune numai prostii și se dă cunoscător în toate, dar de fapt… e doctor docent în nimic. Apoi o avem pe Melanie, Maia Mitchell, rebela grupului, care se înmoaie după tot chinul și aduce niște extra „zvâc”. Plus Mega, jucată de Ji-young Yoo într-o cheie a începutului de ani 2000.
Vizual:
Vizual suntem între Silent Hill și Annabelle, pe acolo ne situăm. Am simțit uneori că unele scene erau prea întunecate pentru a percepe ceva, dar în mare s-a simțit apăsarea, întunecimea, presiunea filmului. Creaturile au fost binișor animate, parcă mai mult cu efecte practice decât cu CGI, pentru un vibe mai old-school. Au fost cam comice exploziile corporale de la… o să vedeți voi, nu dau spoilere. Mi-a plăcut și look-ul casei, deși parcă toate horror-urile au același vibe de la American Horror Story încoace, imobiliar vorbind.
Concluzii:
Avem de toate! Until Dawn e un soi de shaorma cu de toate: body horror, jumpscares, clovni, vrăjitoare, fantome, vârcolaci, mineri, apă care te face să explodezi, criminali cu măști pe față și lista e mult mai lungă. E un soi de Cabin in the Woods simplificat pentru generația TikTok, cu mai puțin gore și cu personaje mai tinere și cool. Din nou, legătura cu jocul de PlayStation e tangențială, doar se întâmplă în același univers și la final vezi că totul a fost prequel pentru joc.
Unul dintre criminali apare și în joc, e drept. Îmi pare un horror reușit, cum nu am mai văzut de ceva vreme, pe latura Annabelle, Insidious și The Conjuring.
