Silent Hill f Review: sunetul e vedeta, mai mult Forbidden Siren şi FOARTE japonez

Silent Hill f are aceeaşi “problemă” ca şi primul film Joker cu Joaquin Phoenix. Este excelent, dar… nu e Jokerul din Batman. La fel şi aici avem un joc horror pur japonez excelent, dar… nu chiar Silent Hill-ul clasic. Ne mutăm în Japonia anilor ’60 şi îmi aduce mai mult a Forbidden Siren decât a aventurile de la Lake Toluca.

Poveste

Japonia rurală a anilor ’60 este mediul în care se desfăşoară acţiunea, mai precis orăşelul Ebisugaoka. Personajul central este o fată de liceu, Hinako, care a devenit mai timidă şi rezervată din cauza bullying-ului şi a tatălui abuziv. Acum ea se trezeşte de un oraş consumat de ceaţă roşie, creaturi ciudate şi un personaj masculin carismatic cu masca de vulpe. 

Avem şi clasicele înţepături cu colegii de liceu, Shu, Rinko şi Sakuko, care devin tot mai suspecţi pe măsură ce aventură evoluează. Lucrurile devin… nebuneşti spre final, iar ritualurile mi-au amintit de cultismul Silent Hill-ului vechi. Ai vreo 5 finaluri şi poţi lua decizii diferite pentru protagonista, care îi schimba relaţia cu colegii. 

Gameplay

E mai simplu decât ai crede şi mai plin de acţiune decât ai crede gameplay-ul de aici, dar fără… gloanţe. Foloseşti ţevi, cuţite, suliţe, toate predispuse la a se strica. Le repari cu un toolkit şi ai o grămadă de consumabile. Unele îţi refac Health, altele stamina şi ai şi conceptul de Sanity, care mereu îmi aminteşte de jocul horror Visage.

O parte din ele le poţi depune la alte, unde obţii talismane care te apară în lupta cu inamicii, îţi refac viaţa, cresc viaţa, cresc dodge-ul şi aşa mai departe. Trebuie să ai grijă cum le gestionezi, mai ales că şi tolba în care le ţii e limitată ca spaţiu.

Luptele au rămas la fel ca pe vremuri, cu un bonus al efectului cinematic de blur când faci un dodge perfect. În plus, inamicii, chiar şi boşii sclipesc cu roşu când e momentul unui counter. 

Harta celebra cu X-uri roşii e încă în vigoare, cu indicii pentru puzzle-uri, semne de întrebare şi poteci alambicate. Puzzle-urile nu sunt chiar aşa grele, în principiu au de-a face cu simboluri, plăcute, chei şi a aduce un obiect din punctul A în B. Am făcut şi ceva backtracking când am uitat ceva sau am ratat vreun indiciu, recunosc. 

Resursele sunt limitate, că la orice Silent Hill, dar măcar ai o abundenţă de itemuri de vindecare: bandaj, first aid kit, pastile roşii, plus celelalte care refac şi stamina şi Sanity. Stamina e poate cea mai enervantă, consumându-se şi când alergi şi când ataci şi când te fereşti. 

Am văzut că unii se plâng ca e prea mult combat şi că Silent Hill nu e despre asta. Personal nu am resimţit problema asta şi am fentat pur şi simplu unele lupte trecând pe lângă monştri, fix ca în SH 1 sau 2. 

Sunet

Sunetul e un veritabil personaj aici. Fie e din cauză că am trecut eu la căşti Razer Black Shark V3 Pro cu surround, fie pur şi simplu Konami şi-a dat silinţa şi mai mult decât de obicei. Hinako, personajul central gâfâie, respiră, tremura şi totul se aude cât se poate de clar. Groaza e subtilă şi uneori aud paşii mei dublaţi, ceva târându-se, CEVA vomitând, ceva gory şi gooey care se prelinge prin fundal. 

Sunete ascuţite care îţi sfredelesc creierul la boss battle, presiunea unor înalte stresante, totul te apasă. Voice acting-ul e OK, nu pot concepe decât să joc jocul ăsta în japoneză, că la mama lui. Totuşi pe compozitorul Akira Yamaoka nu l-am simţit aşa prezent pe soundtrack că alte dăţi, la Silent Hill-urile trecute. Îmi e dor de solo-urile sale de chitară şi de piesele sale melancolice. 

Grafică

E o patină de vechi aici, pusă intenţionat de Konami, mă rog MeoBards Entertainment, studioul care a lucrat şi la remake-urile Resident Evil. E un “vechi stilat”, modelat după horror-ul japonez de altă dată. Canalizat în filme ca VHS, Ringu, The Grudge. Mult grain, ceaţă, zgomot de imagine, roşu şi dintr-un motiv sau altul… flori. Konami pare a fi rămas fixată pe flori de la Silent Hill Short Message.

Ce e drept florile de cireş simbolizează trauma generaţionala în Japonia, din ce am aflat online. Îmi plac jocurile de lumina-umbra, dar cumva universul “celălalt” e prea într-o singură cheie, tradiţional, templu japonez şi totul pe bază de lemn roşu. Pe de altă parte camerele înghesuite şi străzile înguste din oraş amplifica claustrofobia şi groază. 

Iar monştri fac apel la acel body horror, care e la modă în ultimii ani, între The Substance şi Together. 

Îmi place foarte mult zona cu câmpuri de orez, ideea aceea de sperietori de ciori şi eleve cu coase pe care le vezi la distanţă şi mai ales ideea de a îţi da seama care e reală şi care nu, aici m-a prins jocul. 

Concluzii

Silent Hill f e un produs media cu groază tipic japoneză, ceaţa din belşug, spiritualitate şi misticism tipic nipone, claustrofobie şi ritualuri cultiste. E mai puţin Silent Hill american şi mai mult Forbidden Siren. Ştiţi ce făceam eu în locul Konami şi al partenerului lor? Transformăm totul în mangă şi anime, ofeream o grafică tip comic book, scoteam şi serial şi film în acelaşi ton. Rated R, evident.

Silent Hill f e în acelaşi timp şi prea Silent Hill şi prea puţin Silent Hill. Cred că uită să fie şi trist şi melancolic, depresiv, lipsit de speranţă, în goană după groază, horror, sperieturi, dar te pune pe gânduri, asta e sigur. În legătură cu vulnerabilitatea tinerilor şi modul cum resorturile lor mentale pot fi răsucite sau rătăcite aşa uşor. 

Aş fi vrut mai mult Akira Yamaoka, dacă e să mă plâng neapărat de ceva. E mai savuros că joc horror decât Cronos New Dawn şi mult mai bun decât Silent Hill Short Message. Seria e pe drumul cel bun, măcar lăsând în urma eternul oraş american şi încercând altceva.