Dying Light 2 Review: mai multă acţiune, mai puţină teroare, sound design bunicel + ray tracing

La început de februarie a venit unul dintre acele jocuri ce păreau etern amânate şi de care mereu uitai până mai apărea un trailer să îţi ridice speranţele. E vorba despre Dying Light 2: Stay Human, pe care l-am jucat în ultimele 10 zile şi asta pe un setup atipic. Despre ce e vorba aflaţi mai jos, in recenzie.

Setup/ grafică

E vorba despre abonamentul GeForce NOW cu RTX 3080, iar pe PC aveam la îndemână un RTX 3050, alături de un Ryzen 7 şi 32 GB RAM. Bun, acum că am scăpat de asta, vă zic că am activat ray tracing-ul şi l-am găsit destul de satisfăcător în joc, mai ales în secţiunile când aveam de umblat prin canale, tuneluri, clădiri iluminate artificial mereu presat de stresul că vin zombii după mine. 

La grafică putem umbla cu setări de rezoluţie, Gamma, efect Film Grain şi evident şi ray tracing. Apar 3 moduri de Ray Tracing aici, dar şi alte reglaje, ca Vertical Sync, Upscaler Mode, Field of View, Anti Aliasing Quality, Motion Blur Quality, Particles, Sun Shadows, Contact Shadows. Ambient Occlusion e şi el aici. Dying Light 2 este un joc al apusurilor şi al mediului urban, pentru că acolo poţi savura reflexiile soarelui pe suprafeţe lucioase, din metal sau sticla. 

În natură privind spre vegetaţie am avut aşa o uşoară senzaţie de “last gen” în stomac. Mediul urban e totuşi bine randat, în special interiorul clădirilor, canalele, metroul şi tot soiul de hrube. Am stat mai mereu pe la 60 FPS în GeForce NOW cu RTX 3080, de fapt nu am văzut nici un frame drop dacă e să fiu sincer. Pe RTX 3050 lucrurile nu au fost aşa blânde şi am picat şi la 30-40 FPS, dar ne ajută puţin DLSS-ul, mai ales după update-ul recent.

Poveste

Acţiunea se petrece în oraşul fictiv Villedor la 20 de ani de la povestea primului Dying Light. Avem un protagonist nou, care nu prea mi se pare potrivit, e cam naiv şi panicos, deloc arhetipul eroului clasic. Este Aiden Caldwell, e bun să se imprieteneasca cu lumea şi a pornit într-o misiune de a îşi căuta sora, pe Mia. Cei doi au fost subiectul unor experimente când erau mici, lucru legat cumva de zombificarea lumii.

Actorii vocali nu m-au dat pe spate şi era să uit că apare şi Rosario Dawson pe aici în rolul lui Lewan. Aş miza mai mult pe amuzament şi comedie involuntară, prin relaţii total disfuncţionale ale oamenilor din Viledor, decât pe emoţii reale, momente de plâns, moartea cuiva. Cumva asta a făcut mai satisfăcătoare fiecare trădare pe care am suferit-o, pentru că mi-a fost mai uşor să mă lepăd de acel personaj. Hakon mi-a plăcut cel mai mult, pentru că are o candoare specială şi e când playboy de acţiune, când băiat sensibil. 

Personajul nostru titular reuşeşte şi să fie muşcat de zombii pe la început de joc şi trebuie să aibă mereu grijă să ţină infecţia sub control, cu tot soiul de medicamente şi o brăţară stresantă când te apucă pandaliile. Apropo de pandalii, zombii sunt mai slabi ziua, dar devin mai agresivi şi mai puternici noaptea. Din fericire avem lămpi UV de partea noastră şi skill-uri de parkour.

Cumva mi-a plăcut povestea centrală, mai bine zis senzaţia de urgenţă ce apare în anumite misiuni punctuale, precum cea din spital, când trebuie să alerg după ce am aflat că am fost infectat şi vine şi Howlerul după mine. Am avut totuşi mereu senzaţia că e totul doar un alt episod de Walking Dead. 

Gameplay

Lumina şi întunericul sunt vitale în acest joc şi trebuie să îţi planifici cu grijă acţiunile atât ziua, dar mai ales noaptea. Ziua zombii tind să fie îngheţaţi sau ascunşi prin clădiri, ei fiind sensibili la soare. Noaptea poţi avea o haită care te aleargă şi multe specii de zombii noi, de la Howlerii care mi-au bântuit visele, până la la Bolteri pe care îi suspectez că ar fi numiţi aşa după Usain Bolt. 

Mai sunt şi Banshee care au gheare luni şi sunt foarte… circari şi acrobaţi din fire, foarte agili. Spiterii cei galbeni va scuipă de la distanţă, nu cu coji de seminţe ci cu otravă. Apar şi bomberii, pe care îi ştim chiar şi din joculeţe de mobil ca Dead Trigger, dar şi Revenant, cu aripile sale demne de horror-uri japoneze. 

Ce m-a deranjat la acest joc e că nu mi-a recunoscut controllerul de PS5, deşi eram complet gata să îl joc cu el. Şi avem o gălăgie de taste de PC de învăţat, mai ales cele cu care schimbi arma şi itemurile. Apropo de armă, ai ceva de jucat până găseşti arme mai potente, eventual arcuri ca arme de foc mai rar pe aici, dar jocul nu e despre asta, ci despre parkour şi bate şi macete pe care ţi le tunezi.

Da, ai crafting, care circuite pe maceta pentru a curenta inamicul. Ai şi un skill tree gigant, cu ramuri pentru parkour, pentru luptă melee şi o tonă de alte deblocabile, inclusiv combo-uri, precum un picior în gura după ce sari capra peste un inamic. Mai bine de 20 de skill-uri de parkour pot fi deblocate şi dacă la început alergi ca o găină fără cap pe acoperiş, pe final o dăm deja în wall run că la Ghost Runner sau Remember Me.

Mărturisesc că mi s-au stricat armele cam des şi că jocul e destul de zgârcit cu currency-ul, dar darnic cu componentele şi armele, chit că o să ai o tonă de dubluri. După ce joci destu o să ai acces şi la grappling hook, un soid e parapanta şi o să avem şi fast travel din fericire. 

Buguri

Jocul are şi buguri, destul de multe chiar. Am văzut obiecte trecând prin personaje, zombii care nu mă văd deşi sunt lângă ei, secvenţe de parkour ratate complet fără a fi vina mea şi nu mai zic de maparea corectă a unui quest, care o ia razna uneori, iar distanţele sunt estimate complet aiurea Am văzut capete de personaje deformate oribil şi nu era de la virus, apa randata super ciudat când înotăm, probleme de draw distance, zombii  blocaţi de ziduri invizibile şi a fost la un moment dat o secvenţă când Hakon a zis aceleaşi cuvinte de 27 de ori când mă chinuiam să fac un quest. Nu am căzut prin harta, dar au făcut-o niște prieteni pentru mine şi am dat chix de multe ori la mini game-ul cu lockpick-ul, pe care nici acum nu îl înţeleg. 

Sound design

Aici nu ştiu dacă să îi laud pe cei de la Techland sau faptul că mi-am tras nişte căşti Bowers & Wilkins pe urechi, care m-au imersat complet în joc. Două lucruri mi-au plăcut: un sound design excelent, cu fiecare micro sunet redat în surround şi gândit să inducă groază, dar şi coloana sonoră cu elemente de post rock pe ici şi colo şi un mic bas care apare când situaţia e stresantă, alături de nişte clape în note joase. Am auzit şi nişte trip-hop, muzică electronică, downtempo şi multă melancolie piperată cu nişte angoasa. Nu e vreo piesă care să iasă în evidenţă, dar întreaga coloana sonoră ca un tot unitar funcţionează bine.

Concluzii

Simt Dying Light 2 ca un joc diferit de primul. Primul era fresh şi era extrem de greu, îţi era mereu frică, fiecare pas era dominat de teroare. Aici ai ceva mai multă libertate, mai multe skill-uri, companioni, lămpi UV şi parcă ţi s-a uşurat misiunea. Luptele sunt satisfăcătoare şi când le combini cu parkour chiar te poţi distra de minune. Avem şi ray tracing, un sound design perfect, dar şi bug-uri gârlă. Cea mai mare problemă e cu protagonistul insipid şi faptul că multe side quest-uri sunt plictisitoare. 

Bromance-ul cu Hakon e mai atractiv decât căutarea Miei, asta e sigur. Zic să aşteptaţi o reducere dacă vreţi să îl luaţi, fie şi numai pentru a vă minţi ca vă aliniaţi cu lumea din proaspăt începutul sezon de serial Walking Dead. Ce trebuie să reţineţi e că acesta e mai mult un joc cu parkour şi acţiune, decât cu zombii. 

Leave a Reply

Your email address will not be published.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.