A trecut ceva vreme de când am cochetat ultima oară cu Lara şi dacă îmi amintesc bine e vorba despre Tomb Raider Legend şi apoi Tomb Raider Anniversary. Cumva am pierdut contactul cu seria, dar iată-mă mai bine mai târziu decât niciodată, cu finalul de trilogie de la Eidos, Shadow of the Tomb Raider. Am încercat jocul pe PS4 şi apoi am aruncat şi o privire asupra sa pe PC, iar mai jos aveţi concluziile mele. Jocul costa 236 de lei.

Am jucat Shadow of the Tomb Raider pe PS4 cel simplu, fără HDR sau 4K. Nu că ar arăta mai puţin spectaculos. La final de trilogie lucrurile se încheie grandios, cu un plot apocaliptic, pe bază de sectă care vrea să aducă sfârşitul lumii după profeţia maiaşă. Eidos Montreal a avut un buget de blockbuster pentru acest titlu, 135 de milioane de dolari, pe care sincer îl simt cam irosit.

Shadow of the Tomb Raider este o cronică a luptei Larei cu secta Trinity, de această dată în America Centrală şi de Sud. Am înţeles că Lara se întâlnise cu băieţii răi şi prin Siberia. Organizaţia diabolică şi planurile sale o poartă pe Lara prin junglă, morminte antice şi oraşe superbe ascunse de vegetaţie. Mărturisesc că nu îmi place această Lara naivă, violentă şi nepăsătoare legat de consecinţele acţiunilor sale. Distruge un întreg oraş din Mexic, înfige pumnale în capetele inamicilor şi trage de manete care clar declanşează capcane şi prăpăd.

Măcar avem în joc şi o explicaţie a comportamentului său şi anume că Trinity i-a omorât tatăl şi lipsa de figură paternă a adus-o aici. La nivel grafic jocul este un festin şi mă gândesc dacă eu m-am desfătat pe un PS4 standard, vă daţi seama ce savurează posesorii de PS4 Pro sau cei cu plăci grafice de mii de euro (l-am văzut chiar eu pe un mega PC si e fantastic). Acest joc a fost dat ca exemplu şi când a venit vorba de ray tracing pe noile placi RTX.

În Shadow of the Tomb Raider jungla musteşte de viaţă, dar şi oraşele în care mergem. Negustori, războinici, animale, mereu e ceva care freamătă. Puteţi şi să vorbiţi cu NPC-urile, care o să vă ofere ceva indicii despre ce aveţi de făcut sau impresii despre societatea în care trăiesc. Am avut şi iluzia de open world, dar a trecut rapid, totul fiind scriptat. Uneori faceţi şi comerţ şi primiţi ceva questuri adiacente poveştii centrale. Eidos Montreal a rezolvat principală plângere a fanilor de la precedentele jocuri şi anume lipsa de morminte de explorat.

Aici avem un abuz de morminte, deşi ce e drept reţeta lor e mereu cam aceeaşi şi puzzle-urile sunt cam similare, bazate mult pe fizică, pe combustibilitate, greutate sau principiul lui Arhimede. E şi mult platforming de făcut prin cripte şi o să îţi sară inima când plonjezi de pe o cuşcă pe alta sau când îţi arunci “grappling hook-ul” în nişte inele care se prăbuşesc în neant.

E şi multă explorare subacvatică cu ţipari şi zvârlugi care te pot decortica. Veţi vedea o sumedenie de inscripţii, aduna artefacte şi chiar să vă târâţi pe un munte de cadavre în căutarea unei ieşiri dintr-o piramidă de sacrificii. Sunt multe secvenţe în care atârnaţi de zid, fugiţi de capcane, de valuri ucigaşe de tsunami sau de o piatră mare precum în Crash Bandicoot.

Lupta e doar de umplutură şi se insistă mult pe stealth, mai mult decât pe acţiuni de Rambo, guns blazing. Am abuzat de abilitatea specială a Larei de Focus, pentru a găsi indicii, altfel cred că orbecăiam tot jocul. Avem şi lupte cu jaguari, care sunt purtate cu multe dodge-uri şi cu tras cu arcul. E şi crafting la greu, un skill tree puţin confuz şi multe upgrade-uri pentru cuţite, pistoale, arcuri şi alte nebunii.

Ţinutele Larei sunt foarte arătoase şi localizate şi nu vorbesc din punctul de vedere al salivatorului iubitor de mamele, ci strict al modei. Avem şi un companion numit Jonah, un sidekick enervant, care pare să aibă nişte mărgele anale la gât. Jonah e oarecum înţepat şi defetist, un Negative Nelly care strică ziua. Cumva reuşeşte şi mereu să rămână în urmă şi să ne încurce, deşi miroase a love interest pentru Lara.

Brian D’Oliveira oferă un soundtrack destul de trist şi întunecat, potrivit cu un joc mai gritty, mai ucigaş şi apocaliptic. Cu voice acting-ul nu mă omor, iar întregul construct de Lara nu seamănă deloc cu ce jucasem eu când eram mai mic. Ce e drept Lara de atunci era o bimbo girl trigger happy care călărea motocicleta şi umbla în piramide. Acum primeşte mai multe faţete, dar cumva ele o fac nevrotică, instabilă, ucigaşă şi aproape un villain. Vă zic sigur ca Indiana Jones nu ar umbla cu Lara, iar Nathan Drake ar pacali-o cel mult să îi fure vreun sceptru şi cam atât.

Puzzle-urile mi s-au părut simpluţe şi oarecum repetitive prin ritmul în care apar, nu neapărat prin mecanică. Frustrarea lor a provenit doar de la elementele pe care le ratai, nu de la dificultatea lor. Mai rău m-am enervant când am murit pentru că nu am fost stealth la luptele cu soldaţii. Shadow of the Tomb Raider este un eye candy în care nu Lara ne fură privirea, cu sânii săi mici şi tenul mai creol, ci natura, junglă, oraşele antice care pulsează.

Povestea e superficială, de Dan Brown, puzzle-urile generice şi personajele nu sunt memorabile. Rămânem doar cu grafică şi muzică, ceva platforming satisfăcător iar jocul primeşte un (7.2 / 10) de la Firstplay.ro. Se poate cumpara aici.

Shadow of the Tomb Raider Review: pune “plat” în Platforming

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.