Impresii despre Borderlands 4: cel mai open world Borderlands, umor şi gameplay satisfăcător

Borderlands 4 mi-a picat fix în mijlocul unui backlog mare cât toate zilele. Am de jucat Silksong, Hell Is Us, Cronos, Dying Light cel nou şi simt că mai am treabă cu Death Stranding 2 şi Dune Awakening. Cu toate astea, auzind că s-a întors Claptrap a trebuit să arunc o privire asupra sa. Ne-am mutat de pe Pandora pe Kairos, avem o TONĂ de loot şi un element puternic de multiplayer, iar mai jos găsiţi impresiile mele pentru acest joc.

Înainte de toate trebuie să vă spun că Borderlands are un loc special în inima mea. De ce? Pentru că Tales from the Borderlands e singurul joc care m-a făcut să râd constant pe parcursul sau, în vreme ce îl jucăm pe un iPad Mini 2 acum nişte ani. Banter-ul era fabulos. Am sărit peste Tiny Tina şi alte spinoff-uri şi m-am păstrat “virgin” de la Borderlands 3 din 2019 încoace. 

Ca să fie clar din capul locului, eu joc cu Amon, cu vikingul de serviciu, dar probabil o să încerc şi celelalte 3 personaje. 

Poveste

Am lăsat în urma Pandora şi pe Handsome Jack, pentru Kairos şi Timekeeper. Personajul meu este un Vault Hunter clasic, luând planetele la rând pentru un payday gigant şi deschizând toate acele vault-uri în căutare de comori. Ei bine, pe Kairos nu îi merge aşa uşor. Planeta aşa îi consuma pe cei care o frecventează. Timekeeper e stăpân aici, lăudându-se că poate controla tot, materia, timpul, spaţiul.

Până una alta ne controlează pe noi şi pe alţi nefericiţi folosind o serie de cipuri implantate. Cu ele comunica cu noi, ameninţa că ne poate detona oricând, să ne facă să ne sinucidem sau să facem rău celor dragi. Apropo de cei dragi, îmi e foarte greu să mă ataşez de protagonistul meu. E nesuferit, înţepat, viking decofeinizat care are mereu ceva de bombănit.

Cumva aventura se leagă totuşi cu Pandora, deoarece luna să, Elpis a fost teleportată de Lilith şi a distrus bariera protectoare a unei lumi numite Kairos. Ajungem aici la fix pentru a ne bate cu Timekeeper şi armata sa de creaturi sintetice, ce par luate direct din cărţile lui Asimov. Claptrap se ocupă cu recrutarea de membri ai unei rezistențe pe toată planeta, pentru a îl învinge pe adversar şi încearcă să unească tot soiul de facţiuni de pe Kairos. 

Grafică

Ca sa fie clar: am jucat jocul pe un PS5, nu varianta Pro, ci modelul clasic. Grafica a rămas la fel de cartoonish şi cu floricele ca la predecesori, parcă un pic mai crisp aşa, dar nu mi se pare că Gearbox se omoară cu detaliile unui apus melancolic pe o plajă. E doar… un placeholder a la Far Cry cu filtru de videoclip Gorillaz. Aduce cu Guardians of the Galaxy, dar stilul ăsta artistic cel-shaded va fi apetisant pentru fanii comic book-urilor.

Texturile, lumină, efectele speciale au fost upgradate de la Borderlands 3, care era mai flat şi cu nuanţe mute. Spaţiile interioare sunt mai detaliate, a fost crescut numărul de etaje şi obiecte cu care poţi interacţiona. Nu totul e perfect, sunt şi probleme de draw distance şi lipsa unui lider pentru Field of View pe consola cel puţin. Îmi pare rău şi că nu pot scăpa de motion blur, care mă “face de cap”, ca să o zic mai colocvial.

Pe PC există opţiuni extra, aşa cum era de aşteptat. 

Gameplay

Avem de-a face cu un shooter first person open world aici, cu un control ceva mai precis decât la predecesori. Ca de obicei în ultimii ani, influenţat de MOBA-uri şi shootere competitive, el primeşte şi abilităţi speciale pentru personaje, arme upgradabile, loot bag upgradabil, skill tree generos şi chiar şi abilităţi noi deblocabile. 

Amon al meu se repede cu scutul în inamici, aruncă cu el în ei când e gata atacul, trage cu bile de foc şi mai departe o să mai descopăr şi alte abilităţi. Jocul adevărat începe abia după ce iei scut, altfel eşti sitting duck. De ani întregi Borderlands înseamnă să tragi în ei, să îi stârneşti, să le dai o salvă de gloanţe, apoi să fii lovit crunt de inamici şi să te retragi în cover pentru a îţi reface scutul.

Armele sunt… ciudate şi cumva haotice. M-am trezit că pot da zoom de sniper cu un pistol, că o mitralieră trage rachete şi o armă care arată ca o jucărie trage cu bile energetice. Ca de obicei sunt importante şi elementalele, ce pot îngheţa, arde inamicii sau să le dea bleed. 

Poate cea mai mare schimbare e faptul că jocul e cu adevărat open world şi nu doar o serie de zone sandbox mici separate de ecrane de loading. Totul curge fluid şi sări de pe o plajă într-o bază militarizată în munţi, dai peste side quest-uri gârlă, ai activități timed şi chiar şi puzzle-uri. O mecanică nouă foarte importantă e cea de grapple hook, cu care poţi sări în locurile dedicate, folosind butonul R3. 

Ajută şi la bătălii, dar mai ales la deplasare. Există şi fast travel, dar şi un soi de parapanta cu care te duci în locurile mai înalte şi inaccesibile. Apropo de bătălii, poţi să stai în crouch, să aluneci în mijlocul unor tâlhari ce urlă profanitati, să faci double jump-uri că nebunul în vreme ce tragi cu rachete, să alergi, să înoţi.

Deseori m-am simţit că în Marvel Rivals, e totul familiar şi în acelaşi timp foarte Borderlands. Sunt şi anumite limitări ce duc la trişare, trasul într-un inamic cu sniperul de la distanţă foarte mare, lovirea sa cu o armă ce dă bleed şi apoi aşteptarea că el să moară de otravă. Pe de altă parte mă enervează turetele aruncate fix lângă mine când îmi reparam viaţă şi mă enervează şi cât de mult costă respawnarea după ce mori.

Da, jocul îţi ia nişte mii de dolari să te readucă la viaţă. Sau te poate învia un coechipier… 

Luptele cu boşi au rămas legendare şi aduc şi ele mecanici noi şi aş zice să nu uitaţi de obiectele pe care le puteţi apuca cu grappling hook-ul şi aruncă spre inamici. Canistre îngheţată, explozive, cu acid, butelii şi cât şi mai câte. 

Poţi şi relua niveluri deja terminate ca să mai faci grinding, dacă simţi că ozona te învinge prea des. 

Impresii 

Dacă ai ADHD, jocul ăsta ţi-l va exacerba. Eşti înconjurat constant de arme noi şi shiny, cu design trăznit, cu putere mai mare, mai mare, mai mare. Cu elementale, scut nou, uite şi o injecţie cu cafeină. O pasăre deasupra ta aruncă cu acid, apoi vin nişte berserkeri nebuni care aruncă cu topoare. E mereu ceva de făcut aici, mintea ta este surescitată şi inundată cu dopamină.

Vă spun sincer că nu m-am omorât cu coop-ul, eu sunt mai lup singuratic din fire şi găsesc o cale să îi încurc sau să fiu încurcat de ceilalţi. Cantitatea mare de loot e binecuvântare şi blestem, deoarece nu ai loc pentru toate în desaga, multe obiecte sunt inutile sau repetitive şi vei petrece mai mult timp analizând ce obiecte să iei şi să laşi decât efectiv descărcând arma cu plasmă în Ripperi. 

Satisfacţia la finalul cuceririi unei baze e totuşi enormă… şi umorul lui Claptrap merită preţul jocului de unul singur.