Call of Duty: Infinite Warfare Review Partea 1: campanie excelenta si un nou produs multimedia care umple golul filmelor de actiune
Call of Duty: Infinite Warfare s-a lansat saptamana trecuta si nu se putea sa il ignoram, asa ca am pus mana pe varianta de PS4 si am trecut la treaba. Pentru ca ne place treaba facuta pe indelete, am inceput cu campania, care s-a dovedit fantastica si ne ocupam mai la vale de Zombies si Multiplayer. Hai sa vedem ce ne rezerva aceasta experienta cinematografica, pe care o cunoastem drept campanie.
Sa nu ne mai amagim cu productii cu Chaning Tatum sau Matt Damon, pentru ca epoca adevaratelor filme de actiune a trecut. Nici Keanu Reeves si Tom Cruise in Jack Reacher nu ne mai ofera senzatiile alea din Con Air, Die Hard sau chiar si Bond-urile cheesy ale lui Pierce Brosnan. Aici intra in scena un nou produs multimedia, care umple golul din sufletul meu, cel de de pasionat de filme de actiune old school. Fix noul Call of Duty umple acel gol.
Inca din Call of Duty Advanced Warfare se vedea o tendinta cinematografica intensa a jocului, cu Kevin Spacey ca villain excelent si secvente de actiune fantastice, precum aceea cu autobuzul in miscare in Africa de Sud. Aici lucrurile capata o magnitudine stelara si s-a lucrat imens la conceptul de gravitatie. Nu stiu alte jocuri cum sunt, dar in acest Call of Duty vei juca si in zero gravitatie, va trebui sa te adaptezi la mediul de pe Luna si la cel de pe Venus. Si asta intr-un mod mai realist decat in Halo sau Destiny.
Conceptul de sus si jos e fucked up si va trebui sa rotesti perspectiva, iar daca se sparge o fereastra in baza lunara sau pe o nava, esti supt in spatiu si daca ti se loveste sursa de oxigen esti pa in cateva minute, cu cutscene-ul emotionant aferent. Povestea nu e chiar cea mai originala si traznita din lume, dar se muleaza excelent pe evenimentele internationale actuale si le transpune in cosmos.
Avem un terorist veritabil, amiralul Salen Kotch, caruia ii imprumuta fata si vocea Kit Harrington, adica Jon Snow din Game of Thrones. El conduce SDF, adica Setlement Defense Front, care vrea sa cucereasca intreaga galaxie si sa o elibereze de pamanteni, sau mai bine zis de Alianta Spatiala a Natiunilor Unite. Pamantul si sediul din Geneva al Aliantei e atacat de Jon Snow si ai sai, iar flota Aliantei sufera distrugeri severe.
Noi il controlam pe locotenentul Nick Reyes, care impreuna cu mentorul Amiral Raines, locotenentul Nora Salter si sergentul Omar, plus carismaticul robot Ethan trec la treaba pentru a distruge SDF. Nick se vede pus in fata unui fapt care ar starni panica intr-un soldat cu mai putina experientta. Pamantul a fost luat cu asalt, multi civili au fost ucisi, iar nava Retribution, perla coroanei Aliantei si-a pierdut capitanul in atac. Ea si cu Tigris au ramas ultimele nave ale flotei pamantene.
Reyes devine capitan si prima mutare este sa reia controlul asupra portului de pe Luna, acolo unde SDF se stabilise deja. Inamicii au headquartersul pe Marte si de aici si motto-ul “Mars Eternal” pe care il tot rosteste amiralul cel diabolic din poveste. Spuneam totusi de cinematografie si avem atatea momente de wow, nerdgasm si actiune pura, incat nu stiu cu ce sa incep.
De la atacul asupra Pamantului, cu un cer intunecat de navele care se prabusesc si de mini tsunami-uri sau cenusa zgarie norilor, pana la asaltul asupra Lunii, cand sarim cu un fel de jeep printre canioane si vedem cum zboara deasupra capului alte vehicule, totul e maiestuos, gigantic, stelar. Si nici macar nu am inceput sa vorbesc despre dogfighting!
Uitati complet de Star Wars Commander si cam de orice alte joc cu lupte cu nave spatiale din ultima vreme. Aici avem mamuti metalici cu o multime de turete nervoase si incinse, nave mici care ne hartuiesc, dar si fantasticul Jackal, care poate fi personalizat si pus la treaba in lupte cu nave de 10 ori mai mari. Si tranzitia dintre cockpit, rachete, flare-uri si un grappling hook in spatiu in vreme ce tragi cu mitraliera in roboti sau soldati SDF e spectaculoasa.
Avem si cateva momente mai emotionante sau haioase, de obicei cu fantasticul robot cu creier de fermier Ethan in centru, iar el e surprinzator de bine realizat si are dialoguri perfecte. Aminteste parca de sarcasticul TARS din Interstellar, doar ca si mai uman si plin de doze de bromance. Gameplayul e delicios, plin de explozii si de utilizari smart de echipament. Imaginati-va ca sunteti prinsi intr-o cladire, bombarbati de roboti, le hackuiti sistemele si apoi ii faceti sa se impuste intre ei.
Sau ca va intalniti cu un robot cu un scut urias, il distrugeti din spate, apoi ii luati scutul si matrasiti cativa soldati SDF de pe Luna, ce au arme net superioare. Acest Call of Duty incearca mereu sa aduca ceva nou, altceva decat salturi cu un jetpack si impuscaturi. Avem si lupte melee, daca se impute treaba si vreun martian ne ia la pumni, dar putem chema si foc aerian, ghidandu-l spre multiple tinte din fata noastra.
Inainte de fiecare misiune alegem si un loadout ideal, pentru inamicii, graviatia si mediul in care operam. Uneori e nevoie de arme cu energie ridicata, alteori gloantele ajung, iar in unele momente e recomandata o arma cu scope. Mediul gazos, cel stancos, gravitatia mai slaba toate conteaza in felul in care operezi. Vei vedea numaratori inverse ale navelor pe care le sabotezi si arunci in aer, vei alerga prin coridoare metalice in flacari si cumva tensiunea e aproape la nivel de Alien, desi nu ne ameninta vreun xenomorph aici.
Mai adaugam si secventele de feels cand mor personaje centrale, no spoilers promit si o muzica electronica trist in stil Mass Effect 3 si avem cea mai buna supa crema de FPS pe care am vazut-o in ultima vreme. Cu mai multa emotie decat Halo, cu aceleasi coarde ale sentimentului atinse ca in ultimele Mass Effect-uri, Infinite Warfare dovedeste ca razboiul spatial poate crea si momente frumoase de bromance si panica atunci cand tonele de metal se prabusesc in jurul tau si ramai fara oxigen.
Aceasta e probabil cea mai capabila campanie de Call of Duty si cea mai buna atmosfera de FPS SF din ultimii ani! Si da, jocul e plin de moarte si e foarte trist, pentru ca asta e razboiul de fapt, stelar sau nu. Gasim imbinate aici elemente de nihilism din Mass Effect, de cugetare din Metal Gear Solid si explozii si momente epice de Michael Bay, cand te impusti intr-o camera care se dezintegreaza pe luna si vezi Pamantul deasupra capului. Must Play!
