Sunt sigur că aţi apucat deja să vedeţi recenzia noastră video la jocul FIFA 18, aşa că acum e momentul să o vedeţi şi pe cea text. E oficial: am împlinit 20 de ani de FIFA, pentru că am o amintire vie în creier că jucam FIFA 98 în 1998 când Hagi şi ai lui se vopseau blond după ce au bătut Anglia. Cum am evoluat şi eu şi jocul, dar şi pretenţiile faţă de serie aflaţi mai jos. FIFA 18 costă 279 lei la eMAG.ro în versiunea de PS4 şi aceeaşi sumă pentru versiunea de Xbox One.

Ca şi atunci când am jucat demo-ul îmi menţin părerea că jucătorii sunt o idee mai greoi acum, dar am mai remarcat ceva: Electronic Arts a readus naivitatea în joc. Este mai uşor să înscrii de la distanţă, portarii sunt foarte uşor de păcălit şi nu se mai pune accentul acela obsesiv pe pase. La FIFA 17 am declarat-o la început şi o susţin şi acum că persoană mai pricepută la pase şi care începea să facă un tiki taka obsesiv câştiga inevitabil. Puteai să fi tu tata şi mama dribrilingului, să fii un suteour dumnezeiesc, degeaba, pasele erau sfinte.

Mi se pare şi că discrepanţele dintre echipe sunt mai mici, deci un meci cu Arabia Saudită versus Lyon nu mai e pierdut din start. Iar diferenţa aia dubios de mare între Borusia şi Real din FIFA 17 a fost redusă. Avem şi extra control asupra unghiurilor din care batem loviturile libere, cu posibilitatea de a ne ajusta poziţia de batere, alergarea spre minge, dar şi direcţia în ultima clipă, plus tăria.

Cornerele parcă nu mai funcţionează aşa bine că în FIFA 17 şi am fost şocat să văd că tackle-urile pur şi simplu nu mai intra. Eu sunt genul de om care nu se fereşte să intre urât cu ultimul jucător când scăpa Ronaldo singur spre poartă şi des luăm roşu. Cantitatea de cartonaşe roşii a scăzut masiv, pentru că e pur şi simplu greu să nimereşti omul cu alunecarea. Driblingurile sunt la fel de alambicate şi plăcute privirii că în FIFA 17, dar cu jucătorii greoi acum se fac mai mult pe loc decât în alergare.

Speedsterii au un mare avantaj acum în fata fundaşilor lenţi şi chiar veţi simţi asta pe contraatac. La nivel de engine Frostbite, lucrurile arată şi se mişca superb. Pot observa diferenţa între mişcările jucătorilor celebri, modurile trademark de alergare şi o fluiditatea a mişcărilor corpurilor umane pe câmp. Parcă a intervenit şi un element de şansă şi naivitate şi a crescut enorm numărul de bare, goluri din noroc chior, unghiuri imposibile şi în general happeninguri care te fac să te cruceşti şi să arăţi reluarea prietenilor.

Voia sorţii e un factor important aici, care dă ceva imprevizibilitate jocului şi asta-mi place. Suntem la acel punct al reviewului în care vă fac o mărturisire: nu am jucat The Journey anul trecut în FIFA 17, dar iau acum în calcul foarte serios să mă apuc de acel mod. De ce? Pentru că m-am îndrăgostit de concept şi de poveste în FIFA 18. Dacă aş fi strâmbat din nas la ideea unui mod Poveste în FIFA până de curând, acum poţi să zic că sunt cucerit.

Povestea lui Alex Hunter continuă, cu o întorsătură întunecată, iar tânărul trebuie să îşi refacă de la zero carieră. Are o relaţie complicată cu tatăl biologic şi cu cel vitreg, o rivalitate cu un coleg de academie şi presiunea este mereu pe umerii săi. Pornim de la un joc cu copii în favelas din Brazilia şi ajungem să ne tragem de şireturi cu Ronaldo şi să îi auzim engleza stricată şi lipsa de emoţie din glas, în vreme ce încearcă să ne îmbărbăteze.

Alex poate fi personalizat cu tatuaje, haine, ghete unice şi avem şi o zonă de social media foarte credibil implementată. Povestea e demnă de Aaron Sorkin, păstrând proporţiile evident şi am fost atins la bucata aia mică de suflet care apreciază filmele cu fotbal că Bend It Like Beckham. Chiar, de ce nu se mai fac filme cu fotbal? Las că a compensat EA cu acest joc şi acest mod de joc.

Ultimate Team a rămas în mare la fel, parcă ducând preţurile la zone mai rezonabile şi fiind mai generos cu jucătorii strong de la început. Avem animaţii noi la deschis pachete, un chemistry rezonabil de uşor de generat şi veţi avansa mai rapid în ligile FUT decât în cele Online Seasons aş zice. Simt nevoia să revin iarăşi la greutate, pentru că nu doar jucătorii sunt mai grei acum, dând senzaţia că au peste kilele din realitate şi la nivel digital, ci şi mingea. Mingea nu mai este acum că o pană, ci chiar are o greutate palpabilă şi o fizică excelentă.

Şi că o ultimă constatare: SE ÎNSCRIE oameni buni. Se foarte înscrie. La FIFA 17 mi-a luat cred o săptămână sau două până să intru pe felie, în vibe, în ghetele digitale şi să înţeleg sistemul, dar aici learning curve-ul e mai mic. Se înscrie ca în FIFA 15, poate şi 16, se termină meciurile lejer 6 la 5 sau 4 la 3 şi veţi da multe goluri de la distanţă, dar veţi şi lua.

Şi am şi o mică bizarerie pentru voi. Cumva mi s-ar părut că marele Cristiano Ronaldo de pe coperta nu e atât de overpowered în joc, fiind sub un Mbappe şi chiar şi sub Messi. Mă enervează că Electronic Arts insistă să facă Manchester United overpowered, deşi în realitate sunt într-o mega criză. Mi se pare şi că PSG şi Manchester City nu sunt chiar ridicate la nivelul de mamuţi care sunt în realitate în ultimele săptămâni. Măcar Tatasuranu apara like a boss, chiar şi la naţională. În concluzie, FIFA 18 readuce divertismentul care a fost puţin tăiat de FIFA 17, care abundă în scoruri under 3.5.

E drept că e bizar faptul că ratezi alunecările acum şi apare factorul random des, dar câtă vreme divertismentul e asigurat şi modul Journey e bine scris, jocul are bile albe din partea mea. Baterea loviturilor libere mi se pare că a fost complicată inutil, sunt încântat de noul engine şi aş dori ca portarii să fie totuşi un pic upgradati, pentru că au cum să fie chiar toţi Carlos de la Steaua. Îl mai ţineţi minte pe Carlos? Totuşi… Carlos! FIFA 18 este un joc de nota 9.1 din 10 şi simt că e peste PES 2018.

FIFA 18 Review: Mai naiv, mai uşor, cu jucători mai grei şi un Alex Hunter de care aveam nevoie (Video)

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *